5 ani

Cand am stiut ca vreau sa plec din Romania?

Cand am calcat prima data pe taram strain. Nu, nu la Narnia ma refer, ci la biata Austrie. Cand am aterizat pe pamant austriac la 16 ani si am iesit din avion si m-am uitat io ashe' in jur un pic, am zis: aici e de mine. Aici insemnand "nu in Romania", nu neaparat in Austria. La vremea aia nu stiam io de salarii, de sisteme, de asigurari, de stil de viata, de notiuni d-astea de adult. Rationamentul meu s-a redus la chestii foarte simple: ia uite domne, e zapada pe strada dar nu mocirla! Oamenii astia zambesc pe strada. OMEFEGE nenea ala s-a aplecat sa ridice un ambalaj de pe jos desi nu era al lui. OMEFEGE tantica aia mi-a dat buna dimineata in drum spre paine desi nu ma cunoaste. UADTAFAC oamenii te lasa sa iesi primul din autobuz, nu se imbulzesc, spun multumesc si te rog, ce e cu alienii astia??!?CEEEE ai uitat sa iei restul si te cheama inapoi?"

Dupa cele 2 saptamani petrecute acolo, cand m-am intors acasa, i-am spus maica-mii ca eu o sa ma mut la un moment dat undeva in afara Romaniei. Maica-mea s-a mirat dar a zis ok, oricum aveam 16 ani si alte preocupari, nu aveam o destinatie anume in gand sau un plan pus la punct. Dar gandul asta mi-a ramas cumva in subconstient, o tema la care ma gandeam cand n-aveam altceva la ordinea zilei.

La 3 ani dupa, am plecat in Grecia pentru cateva luni din motive multiple, printre care si un test pentru mine insami, sa vad daca ma pot descurca intr-o tara in care nu vorbesc limba si nu stiu obiceiurile. Atunci m-am simtit independenta cu adevarat si am descoperit ca ma subestimasem.

Dupa alti 3 ani, am plecat in Olanda. Daca n-ar fi fost Mimisor as fi ales tot Olanda? Poate ca nu. Poate ca ar fi fost UK, poate ca ar fi fost chiar Austria sau vreo tara nordica. Cert e ca tot n-as fi ramas. Si nu din cauza salariului, jobului sau mai stiu eu ce. Pentru mine plecatul nu a fost din motive financiare desi ii inteleg pe cei care iau decizia sa plece pentru ca nu-si permit sa aiba viata dorita. Am vrut pur si simplu sa plec din incrancenarea, negativismul si nepasarea din Bucuresti. Din claxoanele, injuraturile si birocratia de acolo. Am fugit de ridicatul din umeri a neputinta, de "lasa domne, merge si-asa" si de "da' ce, io's mai prost?".

Iarna asta se fac 5 ani de cand locuiesc aici si habar n-am ce-mi rezerva viitorul. N-am niciun gand sa ma intorc de tot vreodata. Nu ca ar plange tara dupa mine, sa fim seriosi.

Aaaaaaaaaanyway ideea e ca in ultimii 5 ani am invatat ca imi place linistea, ca prietenii sunt prieteni oriunde ar fi ei fizic, ca nu sunt centrul Universului si nici nu mai vreau sa fiu, ca uneori e ok sa fii trist, ca nimic nu e simplu, ca familia e inima mea, ca uneori e despre mine, alteori e despre noi iar asta e o mare diferenta, ca totul nu poate fi perfect, ca sunt o femeie puternica si asta nu fizic, ca apreciez timpul petrecut in 2 mai mult decat orice, ca trebuie sa ascult oamenii mai des, ca e sanatos sa razi de tine insati, ca nu am intotdeauna dreptate, ca iubesc sa vizitez locuri noi si lista poate continua pana maine. In astia 5 ani m-am distrat, am crescut, am luat decizii, m-am mutat de 4 ori, am invatat limba, m-am maritat cu saracu' Mimisor de 2 ori chiar, am calatorit si am ras cu lacrimi de foarte multe ori.

Sa vedem unde ma duc urmatorii 5 ani :)

Va urma